Primele raze de soare mângâiau satul pierdut printre dealuri și cețuri fine. Era o zi obișnuită de vară iar cei mai matinali dintre săteni deja începuseră să mișune cu treabă.
Liniștea dimineții fu dintr-o dată spartă de sunetul clopotelor de la biserică. Chiar și cei mai adormiți s-au trezit imediat. Nu era zi de sărbătoare, nu era duminică iar bătaia clopotelor nu anunța vreun deces. Ce să fie? Ritmul în care erau trase clopotele a indus un fior de teamă în rândul tuturor sătenilor.
Cu toții au ieșit la poartă, curioși și nedumeriți. Ce s-a întâmplat? De ce se bat clopotele? Nu dură mult și vestea ajunsese la urechile tuturor : ”S-a furat Koi-ul! A dispărut cu desăvârșire! Vai Doamne!”.
Koi-ul era simbolul satului fiind venerat de-a lungul multor generații de întreaga comunitate. Îngrijirea lui era o onoare pentru săteni și cu toții îl cinsteau și respectau. Tradiția păstrării Koi-ului în fântâna din centrul satului venea din negura vremurilor. Nimeni nu mai știa de unde a plecat dar toată lumea îl asocia cu bunăstarea și puterea comunității.
Nu dură mult și întreg satul era prezent în piața centrală, unde se afla fântâna și până nu de curând înota un Koi mare și roșu.
”Cine a furat Koi-ul?” întreba toată lumea. Cu toții erau agitați și nu dură mult până lucrurile începură să devine tensionate. Foarte rapid oamenii au început să se acuze reciproc și să devină ușor agresivi.
Această stare a lucrurilor era cu totul nouă. Acest sat era unul foarte liniștit și de generații întregi nu au existat conflicte majore. Ici și colo se mai certau unii cu alții dar lucrurile se rezolvau rapid. În întreaga regiune, satul era apreciat pentru oamenii săi harnici și cumpătați.
Să-i vezi acum cum sar unii la alții era ceva nemaiîntâlnit! Era ca și cum un vulcan a erupt aruncând tone de cenușă în aer! Deja oamenii nu se mai certau pe cine a furat Koi-ul ci au apărut lucruri din trecut despre care toată lumea credea că s-a făcut pace. E ca și cum, prin dispariția Koi-ului, toată frustrările și vechile nemulțumiri au izbucnit cu violență.
Toată lumea se certa cu toată lumea. Câțiva săteni, îi numărai pe degetele de la o mână, se uitau înmărmuriți la ce se întâmplă. Nu le venea să creadă ce se întâmplă! Și nu a trecut decât jumătate de oră de la bătaia clopotelor. Koi-ul era deja de mult uitat…
În tot acest timp, într-una dintre căsuțele de la marginea satului…
”Iartă-mă că te-am luat din casa ta!” zise fetița cu glas stins. ”Te-am văzut așa trist singur acolo încât mi-a venit să plâng. În fiecare zi te vedeam înotând singur în bazin și nimeni nu trecea pe la tine. Toată lumea te respectă dar nimeni nu se uită la tine cu adevărat”.
Este adevărat ce spunea fetița. Sătenii respectau foarte mult Koi-ul. De fiecare dată când treceau pe lângă fântână își duceau duceau mâna dreaptă la inimă și spuneau ”Ceilalți și cu mine suntem un tot unitar!”. Dar gestul era aproape mecanic fiind mai mult o obișnuință decât un sentiment. Pentru săteni Koi-ul era un simbol a cărui semnificație a fost demult uitată. Nu mai exista nimeni în sat care să știe de unde au plecat lucrurile.
Acum, că Koi-ul a dispărut, lumea lor s-a destrămat. ”Ceilalți și cu mine suntem un tot unitar!” a devenit uitare… probabil nu a fost niciodată cu adevărat real. Era doar un gest reflex. Fără Koi, sătenii au devenit dușmani.
Fetița, pe nume Lili, a observat ce s-a întâmplat cu sătenii și era cuprinsă de remușcări. ”Vai, ce am făcut! Vai de mine!”. În sufletul ei se ducea o luptă îndârjită între sentimentul de vină pentru furtul Koi-ului și sentimentul de datorie, că trebui să facă ceea ce a făcut. Era prea mult pentru săraca fetiță. Plângea în hohote alături de Koi-ul aflat într-o găleată. În scurt timp a adormit plângând…
În sat, lucrurile deja escaladau și mai era un pas până să se treacă la agresiuni fizice. Cu toții se certau și pentru prima dată în viața lor ei vedeau că între ei există diferențe majore și că nu exista nicio punte de legătură. Nicio cale de reconciliere, de împăcare. În doar 2 ore, ”Ceilalți și cu mine suntem un tot unitar!” a devenit un vis demult visat.
Între timp, în sat intră un bătrân străin, îmbrăcat în straie lungi și ponosite. Mergea sprijinit într-un toiag înalt. Numele lui era Nord și de ceva vreme colinda aceste ținuturi.
El trecut agale prin mulțimea de săteni certăreți fără a le acorda cea mai mică atenție. A mers direct către casa fetiței. Mergea sigur pe el, de parcă toată viața lui trăise în sat. În realitate, el nu mai fusese pe aici. Ajuns la casa fetei, intră înăuntru și se așeză pe un scaun așteptând ca Lili să se trezească.
Nu trecut mult și Lili deschise ochii și-l văzu pe Nord. În loc să se sperie, ea zâmbi larg și sări în brațele bătrânului. ”Ai venit! Ai venit! Știam că vei veni!” zise Lili. ”Am făcut cum mi-ai zis în vis. Am luat Koi-ul așa cum mi-ai spus. Dar uite ce s-a întâmplat! Cu toții se ceartă!” continuă ea.
Nord așteptă calm până ce Lili termină de povestit. În tot acest timp o mângâia pe creștet așa cum un bunic își mângâie nepoții.
”Draga mea Lili!” zise Nord. ”Mă bucur nespus să te văd! Îți mulțumesc pentru că mi-ai dat ascultare. Acum, haide să mergem la fântână!”.
Bătrânul apucă găleata în care se afla Koi-ul și cu Lili alături porniră agale spre piața centrală. Lumea nu le acordă nicio atenție când intrară în piață. Merseseră direct la fântână iar Nord eliberă Koi-ul în apă.
Ca un făcut, toată lumea s-a oprit instant din ceartă și cu toții au privit la Nord, Lili și Koi. Pentru un moment, nimeni și nimic nu a mai mișcat. Totul era cuprins de nemișcare, timpul dispăruse.
Dar, în secunda următoare, un alt vulcan a explodat. Cu toții au început să țipe la bătrân și la Lili. ”Tu ai furat Koi-ul? Tu ești hoțul? De ce? Nenorocitule, nu vezi ce ai făcut? Stai că vezi tu acum ce pățești!”. Astfel de lucruri se auzeau în vacarmul izbucnit.
Nord stătea nemișcat ținând-o de mână pe înfricoșata Lili.
”Liniște!” tună Nord, cu o voce care acoperi complet vocile sătenilor. Era un glas care poruncea dincolo de cuvinte, dincolo de timp. Sătenii au tăcut mâlc.
”Ceilalți și cu mine suntem un tot unitar!” zise Nord. Instant, toți sătenii și-au pus mâna dreaptă în zona inimii.
”Pe dracu sunteți unitari!” continuă Nord. Sătenii au făcut ochii mari și … brusc au înțeles tot ce s-a întâmplat. Capetele au început să fie plecate în jos de rușine. Începuseră să se audă suspine iar ici și colo cineva plângea înfundat.
”Voi chiar ați crezut că Koi-ul vă aduce pacea și armonia? Koi-ul e Koi oriunde ar fi. Dar fără Koi, se pare că voi uitați prea repede cine sunteți” continuă bătrânul.
În acel moment se auzi o voce din fântână. Era o voce neumană. Era Koi-ul. Vorbea ”Așa este! Eu sunt doar un Koi care ajuns într-o găleată! Voi sunteți cei care faceți alegeri!”
Prea mult, prea mult…
Așa ceva nu se putea.
Sări brusc din pat de parcă ar fi fost electrocutat. Era plin de transpirație.
”Ce vis ciudat! Ce coșmar! Un Koi vorbitor! Vai Doamne, am început să o iau razna” își zise el dându-se jos din pat. Era 3 dimineața. Îi sărise complet somnul. Înjură de câteva ori, pomenind în treacăt o duzină de sfinți și ajungând la toți cei cunoscuți și mamele lor.
Dar ceva din ce visase nu-i dădea pace. Imaginea și vocea lui Nord îi părea foarte cunoscută. Se chinuia să-și aducă aminte dar nu reușea. S-a dus să-și facă o cafea. Dacă tot nu putea dormi măcar să se trezească cum trebuie. Locuia singur și nu prea avea prieteni. Normal, toți au ceva cu el. Toți au sau fac ceva ce lui nu-i place.
Și-a luat cafeaua și a început să soarbă din ea. ”Ahh, gustul cafelei … sublim!”. În acel moment ceașca îi căzu din mână și se sparse cu zgomot de gresia de pe jos. El rămase înmărmurit. Și-a adus aminte cine e Nord.
Lacrimi au început să-i curgă pe obraz. Ceva erupea în pieptul lui. Ceva adânc îngropat ieșea la suprafață iar el nu mai putea să se opună. Amintirea lui Nord ieșea la suprafață … amintirea bunicului ieșea la suprafață. Bunicul pe care el l-a iubit cel mai mult pe lumea asta. Bunicul care i-a fost tată și mamă.
Da, acel bunic pe care el a ajuns să-l urască! L-a urât pentru că a fost slab. L-a urât pentru că nu a luat atitudine și s-a lăsat călcat în picioare! El nu a putut accepta așa ceva! Și atunci, și-a promis că nu se va lăsa călcat în picioare de către ceilalți!
De atunci viața lui a fost o luptă permanentă. O luptă care i-a adus victorii iluzorii și multă singurătate…
Acum nu-și mai putea opri lacrimile și hohotea la 3 dimineața în bucătărie… Acum înțelegea. Nu știa cum dar un val de înțelegere a venit peste el. Nimic nu făcea sens dar cumva înțelegea totul foarte clar. Un Koi într-o găleată era el. Un individ lipsit de curajul de a construi relații dar tare mândru că nu se lasă prostit de ceilalți. Înțelegerea propriei prostii durea cumplit. Toți acești ani pierduți luptând cu ceilalți… totul în van…
Iar în acel moment îi sună telefonul. Era 3 dimineața… cine putea fi la ora respectivă?
Pe telefon era afișat LILI. Suna Lili. Nu fetița din vis ci sora lui din viața reală.
”Da sister, ce ai pățiti?” răspunse el căutând să-și ascundă starea interioară și lacrimile.
”Bună frate. Eu sunt bine… dar … bunicul nu mai este!” zise ea.
Telefonul îi căzu din mână. Totul se făcu negru în jurul lui și în interiorul lui. Era și nu era. Tot ce vedea era un Koi într-o găleată. O voce îi spunea ”Nu fii un Koi într-o găleată! Ceilalți și cu tine sunteți un tot unitar!”.
Viața lui se sfârșise în acel moment… iar el renăștea din propria durere și propria suferință. Pentru prima dată simțea că are de ales. Pentru prima dată înțelegea că până acum doar a reacționat și nu a ales cu adevărat…
Pe ecranul telefonului căzut pe podea se afișa o imagine cu un titlu scris mare: Luna Neagră/ Lilith a intrat în semnul Balanței…
PS. Pentru cei ce nu știu, Koi-ul este o specie de crap chinezesc viu colorat.
